Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘drepturile omului’

Continui, si in aceasta simbata, serialul “Filosofia politica pe intelesul tuturor” (pentru a citi celelalte episoade, click in sidebar pe categoria Filosofia politica pe intelesul tuturor). Voi vorbi in cele ce urmeaza despre problema permanenței democratiei ca sistem politic.

Hegel (1770-1831), unul dintre cei mai mari filosofi germani, a crezut in sfirsitul istoriei si al filosofiei. El a considerat ca diversele sisteme ale gindirii si variatele forme de organizare politica sint incercari timide pe o scara a evolutiei spiritului uman: o evolutie cu un final stabilit. Ca atare, omul credea sincer ca filosofia sa reprezinta forma perfecta a filosofiei in sine, forma la care au aspirat ceilalti ginditori de pina la el, dar pe care nu au fost in stare decit s-o aproximeze gradual. La fel, istoria politica se sfirsea cu monarhia constitutionala a Statului Prusac, forma perfecta de organizare politica a fiintelor umane.

Daca ideile filosofului german vi se par ciudate, atunci va trebui sa va pregatiti pentru a accepta ciudatenia propriilor voastre idei. Asta pentru ca multe persoane, la ora actuala, se inchina aceleiasi credinte, desi termenii sint schimbati. Multi cred in faptul ca formidabila  noastra cultura occidentala este “evoluata” fata de alte culturi si reprezinta gradul maxim de evolutie la care se poate ajunge; multi cred ca filosofia analitica este forma perfecta si ultima a filosofiei; si multi cred ca democratia liberala reprezinta punctul final al istoriei politice.

Evident, asemenea idei sint departe de adevar. Personal nu cred intr-o evolutie culturala si politica similara cu evolutionismul biologic, nici intr-un punct terminus al acestei evolutii, nici in perfectiunea nivelului pe care l-am atins astazi, si nici in imposibilitatea regresului. Daca sintem rezonabili, va trebui sa acceptam failibilismul si efemeritatea nu doar ale speciei umane asa cum o cunoastem azi, ci si – lucru poate mai dificil de indurat – ale productiilor noastre culturale, stiintifice si socio-politice. Democratia, ca atare, nu poate constitui o exceptie – si cine crede contrariul savirseste o mare greseala.

Democratia este o forma politica de organizare a societatii care presupune anumite conditii preliminare pentru existenta ei, cu alte cuvinte ea pur si simplu nu poate fi implementata oricind, oricum si oriunde. Cel mai frustrant gind tine de faptul ca respectivele conditii sint greu de precizat. Istoria ne infatiseaza diferite tipuri de democratii si diferite conditii de posibilitate ale lor. Voi oferi doar doua exemple.

De pilda, democratia participativa a fost posibila doar in cazul oraselor-state din Grecia antica. In acele orase catatenii erau chemati periodic sa-si spuna parerea asupra legilor cetatii. Ginditi-va ca localitatea Targu Frumos (din judetul Iasi) ar deveni un stat independent: din aproximativ 13.000 de locuitori, daca scadem minorii si persoanele decazute din drepturile civile am avea, sa presupunem, un numar de cetateni cu drept de vot care s-ar reduce la jumatate din cifra locuitorilor. In asemenea conditii, ar fi foarte usor sa chemi oamenii sa decida periodic si individual asupra fiecarei legi existente in acel stat. Conditia capitala a democratiei participative (adica democratia care se bazeaza pe participarea directa a cetatenilor la alcatuirea legilor) tine de numarul mic de cetateni. In consecinta, astazi un asemenea tip de democratie este imposibil de pus in practica. Iata de ce vorbim acum de “democratie reprezentativa” (adica democratia in care cetatenii isi aleg reprezentanti pe care ii trimit in parlament pentru a decide in locul lor).

Mai exista insa si alte conditii prealabile necesare pentru instaurarea democratiei. Al doilea exemplu este temporal mai aproape de noi: vorbesc despre Irak. Americanii incearca sa impuna democratia acolo insa nu reusesc, si specialistii in domeniu considera ca nici nu vor reusi prea curind, intrucit nu sint indeplinite conditiile minime pentru o asemenea victorie. Aceiasi specialisti nu se pun de acord insa cind vine vorba de listarea respectivelor conditii minime ale democratiei. Unii vorbesc despre un anumit nivel de educatie, altii despre o oarecare traditie a stabilitatii politice, altii despre un nivel de trai ridicat, si inca altii despre o dorinta colectiva sincera de auto-guvernare. Discutiile sint complicate. De pilda, unii spun ca o educatie stiintifica si laica ar fi un element sine qua non pentru ca indivizii sa fie pregatiti sa accepte democratia. Cazurile Chinei si Rusiei demonstreaza insa cu asupra de masura ca intre nivelul de educatie si forma de organizare politica legaturile sint mult mai slabe decit am dori sa credem.

Exemplele de mai sus vor sa spuna un singur lucru: democratia, ca forma de organizare politica, tine de anumite conditii specifice, iar acestea, la rindul lor, sint determinate spatio-temporal. Chiar daca este cel mai bun sistem politic gindit pina acum, democratia nu este aici pentru totdeauna. De fapt, democratia liberala asa cum o cunoastem astazi este extrem de tinara: are vreo 50 de ani. Personal (este o parere pur subiectiva) cred ca democratia liberala (democratia care limiteaza auto-guvernarea cetatenilor prin drepturile de baza ale individului) s-a nascut odata cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948) si Miscarea pentru drepturi civile din America (1955-1968). Si asa tinara cum este, democratia liberala ar putea sa nu mai traiasca foarte mult. Exista o multime de factori care ii grabesc decesul: folosireatehnologiei tot mai avansate de catre puterea politica (care face posibila o supraveghere tip “Big Brother” a cetatenilor), preferinta cetatenilor insisi pentrusecuritate, in defavoarea libertatilor civile (vezi ” USA Patriot Act“, semnat de presedintele Bush in octombrie 2001), imigratia prost controlata (musulmanii din Olanda si Anglia sint tot mai vocali in privinta acceptarii legii sharia), problemele economice globalizate, cresterea exponentiala a populatiei planetei coroborata cu epuizarea resurselor, si asa mai departe.

Istoria ne arata ca, in momentul in care unui regim politic sau unui imperiu i-a sunat ceasul, nici macar puterea militara nu este suficienta pentru a-l salva. Ma tem ca acesta este si cazul democratiilor contemporane: va veni, intr-o zi, momentul in care oricit ne vom stradui, nu vom reusi sa salvam sistemul politic in care credem si, de fapt, singurul in care unii din noi pot trai. Aceasta concluzie pesimista nu indeamna insa la inactiune. Cred ca sint citeva cai pe care putem lupta pentru mentinerea democratiei liberale, dar fiecare cale are problemele ei:

1) Revenirea la o mai strinsa legatura intre cetatean si factorul de decizie politica. O viziune a Uniunii Europene ca “Europa a regiunilor”, unde politica economica si cea externa sint comune, insa administratia se bazeaza pe guverne locale de tip “land” (precum in Germania) ar creste gradul de interes al cetatenilor pentru afacerile publice, si deci ar revigora increderea in democratie. Dinamica greoaie a actualei forme de organizare a UE si sentimentele anti-europene ale francezilor sau irlandezilor, de pilda, nu ma lasa insa sa intrevad intr-un viitor apropiat o astfel de schimbare;

2) Reafirmarea la nivel global (de catre toate statele) a promovarii riguroase a drepturilor de baza ale omului. In felul acesta, democratia de care vorbim ar ramine “liberala”, protejind cetateanul in fata oricarei puteri politice. O forta armata de tip NATO care sa intervina rapid si eficient de fiecare data cind un stat incalca flagrant aceste drepturi este necesara. Un asemenea deziderat ramine insa de neatins, atita vreme cit state puternice precum Rusia, China si Iranul vor incalca drepturile omului si nu le vor recunoaste decit formal.

3) Rezolvarea cit mai rapida a problemei cresterii populatiei. La nivel global este nevoie de o lege asemanatoare cu cea din China, unde un cuplu nu are voie sa faca mai mult de un copil (sau, la nivel global, nu mai mult de doi). Este greu de crezut insa ca statele occidentale, confruntate cu imbatrinirea populatiei si cu o natalitate tot mai scazuta, vor acccepta o asemenea lege. De asemenea, este greu de crezut ca norma poate fi implementata in statele sarace din Africa, de pilda.

4) Un accent tot mai mare pe ceea ce se numeste acum “global distributive justice” (justitie distributiva globala), care se refera la redistribuirea resurselor intre tarile bogate si cele sarace, pentru atingerea unui nivel economic rezonabil pe intreaga planeta (printre multele consecinte bune ale acestui lucru ar fi si limitarea imigratiei). Este greu de crezut insa ca tarile bogate vor accepta prea usor sa-si trimta surplusul in Africa sau Asia. SUA, de pilda, au preferat mult timp sa cheltuiasca o groaza de bani cu SETI (Institutul pentru Cautarea Inteligentei Extraterestre) decit sa foloseasca aceiasi bani pentru eradicarea malariei in citeva state din Africa.

In concluzie: democratia liberala asa cum o cunoastem azi este o forma foarte tinara a organizarii vietii politice. Nivelul politic la care am ajuns nu este insa ireversibil. Dimpotriva, multi factori par sa atace acest fragil sistem politic, si din nefericire mecanismele globale care ar putea sa-l consolideze nu pot fi puse in functiune din cauza imposibilitatii atingerii unui consens. Desi cred ca inca nu este timpul pierdut si consensul respectiv poate fi atins, intrucit este in puterea liderilor mondial sa il atinga, nu cred ca ratiunea umana va triumfa. In privinta viitorului democratiei liberale asa cum o cunoastem astazi sint mai degraba pesimist: datorita factorilor adversi amintiti, si poate a multor altora pe care personal nu ii cunosc, lupta pentru supravietuirea tinerei democratii liberale mi se pare un razboi pierdut din start. Si cu toate acestea, un razboi la care ma incapatinez sa particip.

Advertisements

Read Full Post »

Evenimentele la zi ma obliga sa intrerup de aceasta data firul logic al prezentarii temelor din cadrul serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor”; in consecinta voi aborda subiectul obligatiei politice simbata viitoare. Dupa cum probabil stiti, datorita cazului Marian Cozma, in ultima vreme s-a discutat mult in Romania despre libertatea de expresie in paralel cu problema rasismului si a xenofobiei. Horia Roman Patapievici a scris un articol interesant in Evenimentul Zilei, insa nu a explicat tehnic de ce libertatea opiniei trebuie sa fie protejata de constitutia unui stat liberal-democratic. Este ceea ce voi incerca eu sa fac acum: voi sustine dreptul la libertatea cuvintului nu doar atunci cind exprimarea este lipsita de consecinte, ori in cel mai bun caz are consecinte benigne – ci si atunci cind ea raneste, cind putem vorbi de ceea ce anglo-saxonii numesc „hate speech” (discursul urii). Postul de fata nu se doreste un expozeu in extenso si sistematic al problemei anuntate, deci multe implicatii de natura filosofica si politica nu vor fi abordate aici. Voi proceda in trei pasi:

1) Argumentul „naturii umane”. Unii sint de acord cu protejarea libertatii cuvintului, dar nu si atunci cind sfera conceptului se extinde si asupra discursului urii. Linia lor de argumentare este, mai mult sau mai putin, urmatoarea. Exista o natura umana, si intelegem prin aceasta modul in care sintem noi, asa cum ne dezvaluie istoria umanitatii si stiinta. Din aceasta natura umana face parte tendinta catre distrugere, rautatea, egoismul (ori, vorba lui Hume, patronul spiritual al acestui argument: homo homini lupus, omul este lup pentru om). Ca atare, de fiecare data cind avem posibilitatea de a face rau semenului nostru (mai ales daca putem cistiga ceva de aici), cel mai probabil o vom face. Or, discursul urii produce doua tipuri de rau: in primul rind, aduce atingere demnitatii individului, a membrilor grupului vizat; in al doilea rind, incita membrii altor grupuri (de obicei, grupul majoritar) la ura fata de grupurile sociale, nationale, etnice sau sexuale – care sint minoritare. Aceasta ura, mai departe, se poate transforma in violenta si distrugere. Prin urmare, discursul urii, departe de a fi protejat de constitutie, trebuie sa fie interzis, si practicantii lui aspru pedepsiti.

Propun sa lasam deoparte deocamdata a doua parte a acestui argument (faptul ca discursul urii produce doua tipuri de rau). Ce vreau eu sa fac acum este sa demontez baza argumentului, si anume ideea ca in „natura umana” este inclusa tendinta distructiva, tendinta de a face rau semenului. Cind vorbim despre „natura umana”, ne gindim la constitutia noastra fizica (toti oamenii au o inima, doi plamini, etc.), la cea cognitiva si lingvistica (mintea noastra functioneaza dupa anumite tipare modelate de evolutie, folosim anumite structuri lingvistice), etc. Toate aceste chestiuni sint fapte care tin de constitutia noastra, ca oameni. Sint insa rautatea si egoismul fapte despre natura noastra umana? Evident, nu. Ele pot fi cel mult tendinte, aceste tendinte pot ajunge la un anumit nivel de generalizare, dar nu ele nu pot fi universalizate, nu sint fapte. Si nu putem crea legi bazindu-ne pe tendinte. Nu putem acuza sau banui un individ, pina la proba contrarie, ca are asemenea tendinte: exista totusi o prezumtie de nevinovatie. Asta cu atit mai mult cu cit avem in jurul nostru exemple de oameni pur si simplu incapabili sa faca rau (eu stiu asemenea cazuri), de oameni care si-au sacrificat viata pentru binele altor oameni (vezi cazuri gen Maica Tereza), oameni care si-au dedicat viata opunindu-se violentei (vezi cazuri gen Mahatma Gandhi) si asa mai departe. Cit timp exista atit de multe cazuri, nu putem generaliza si considera ca este un fapt despre natura umana ca sintem inclinati spre rau. Argumentul cade, fiind pur si simplu implauzibil.

2) Ce este discursul urii (hate speech)? Voi oferi urmatoarele delimitari, desi pot fi contrazis (insa aceste critici vor demonstra, dupa cum vom vedea, un alt lucru important): (a) in opinia mea, discursul urii despre care vorbim in filosofia si teoria politica este un discurs indreptat nu asupra unui individ izolat, ci asupra unui grup. De obicei, grupul-victima este un grup minoritar (imigranti, evrei, tigani, negri, chinezi, femei, homosexuali, etc.); (b) grupul minoritar este considerat drept responsabil pentru multe din problemele cu care se confrunta grupul majoritar (national, etnic sau sexual) din tara respectiva; (c) un fapt important: grupul-victima va fi privit, in discursul urii, nu ca avind o problema sociala trecatoare, care se poate rezolva prin diverse metode, ci ca avind o problema „de singe”, inscrisa in chiar constitutia ontologica a membrilor grupului („natura lor umana”, by the way!); (d) in consecinta, penntru a scapa de problema, grupul majoritar (rasist, misogin, homofob, xenofob, etc.) va trebui pur si simplu sa expulzeze din statul respectiv, membrii grupul ui minoritar, ori pur si simplu sa-i extermine.

Problema este ca aceste delimitari ale sferei discursului urii nu sint intotdeauna acceptate. Mai mult decit atit, un asemenea discurs nu mai este sustinut astazi in democratiile occidentale decit de grupuri izolate si putin numeroase. De aceea asistam in zilele noastre la o redefinire a discursului urii, la o largire a sferei sale, coroborata cu ceea ce numim acum „corectitudine politica”. In principiu, orice discurs care poate fi catalogat drept defaimator, orice discurs critic care aduce atingere demnitatii membrilor unui grup (pe buna dreptate sau nu) este considerat drept „hate speech”. Asistam la un intreg conflict al interpretarilor: avem o multitudine de definitii ale discursului urii, o multitudine de definitii a ce anume inseamna sa aduci atingere demnitatii cuiva, si asa mai departe. Dau numai trei exemple:

a) Imposibilitatea existentei unei definitii comun acceptate. Luati urmatorul enunt: „X este un neam de oameni murdari, lenesi, corupti si ticalosi”. Sa spunem ca eu, ca roman, declar acest lucru chiar despre romani (am facut-o de multe ori!). Ciudat, niciodata nu voi fi acuzat (nu am fost) de xenofobie, de practicare a unui discurs al urii. De ce, pentru ca sint roman? Dar poate eu nu ma consider ca atare! Mai mult, credeti ca un evreu care ar spune acelasi lucru despre evrei nu ar fi acuzat de hate speech? Ba ar fi! De asemenea, daca pun in loc de „X” cuvintul „tigani” si fac enuntul respectiv in Tara de Foc astazi, sau in Roma anilor 500 BC, credeti ca m-ar acuza cineva de rasism? Probabil nici nu au auzit de tigani acolo / atunci! Ce vreau sa spun cu asta este ca discursul urii este conditionat de cine il enunta, de obiectul urii, de contextul istoric si geografic in care este practicat, etc.

Mai mult, dupa cum se poate observa, enuntul de mai sus nu spune ca membrii comunitatii X au o problema „de singe”, „ontologica”, nerezolvabila, ca trebuie expulzati sau exterminati. Ca atare, se enunta o problema actuala, tcontextuala, trecatoare, care poate fi rezolvata. Conform definitiei oferite, enuntul respectiv nici macar nu poate fi considerat un discurs al urii. Dar unii nu sint de acord cu ce spun eu acum. Consecinta este ca nu avem o definite acceptata cu care sa lucram, si daca am pune in lege definitia sustinuta de unii, nu am face decit sa alegem o definite subiectiva dintre multe alte definitii subiective. Consecinta: un om ar putea fi acuzat de rasism si inchis pe un numar de ani pentru o definite a hate speech-ului pe care un mare procent de populatie (si de specialisti in teorie si filosofie politica, poate chiar politicieni bine intentionati) nu il aproba. Mai simplu spus, ajungem sa condamnam indivizi pe criterii pur subiective.

(b) Nenumarate cazuri-limita. Sa spunem ca mama unei fete violate de un roman in Italia, cuprinsa de exasperare, declara la un moment dat: „Of, si romanii astia, de s-ar duce dracului inapoi de unde au venit, neam de ticalosi, de i-am impusca pe toti!” Sa consideram ca aceasta femeie nu a fost niciodata rasista si nu s-a exprimat ca atare, iar dupa trecerea furiei ar regreta poate afirmatia respectiva. Daca insa acest enunt se supune definitiei discursului urii, iar discursul urii este pedepsit cu inchisoarea, aceasta femeie poate fi pedepsita pentru niste cuvinte spuse la disperare, in care nici macar nu a crezut vreodata. Este fair? Eu cred ca nu. Si este la fel de nedrept, daca in loc de „romani” punem evrei, negri, tigani, etc.

(c) Enunturi clar non-xenofobe dar declarate ideologic, de catre puterea politica (la insistentele unor grupuri de lobby), drep rasiste. Luati enunturile: „Holocaustul nu a avut loc”, sau „In Holocaust nu au murit atitia indivizi pe cit se vehiculeaza astazi”. Sint propozitii enuntate de catre istoricul britanic David Irving, si pentru care a fost condamnat la inchisoare cu executare in Austria. Sa fiu bine inteles: e drept, David Irving e posibil sa fi facut si afirmatii cu adevarat xenofobe. Dar nu aceasta este problema aici, pentru ca el nu a fost condamnat pentru asemenea afirmatii, ci pentru negarea Holocaustului! Intrebarea mea este: putem considera negarea unui fapt istoric (eventual negare sustinuta de dovezi false sau adevarate, reale sau fabricate, etc.) un motiv pentru a acuza un individ drept „rasist”? Convingerea mea este: categoric, nu! Daca acceptam posibilitatea unei asemenea catalogari, atunci s-a dus naibii o intreaga zona a cercetari academice, cercetare limitata de faptul ca ai putea deranja sentimentele unui grup sau al altuia. Deschidem astfel un slippery slope, o panta alunecoasa si nu ne vom mai putea opri: orice aduce atingere sensibilelor sentimente ale unora va fi considerat discurs al urii, si o societate in care se petrece un asemenea lucru este o societate damnata.

3) Concluzie: de ce protejam hate speech-ul. Noi, sustinatorii libertatii neingradite a cuvintului, acceptam faptul ca discursul urii poate produce rau. Insa mai spunem doua lucruri:

Pe de o parte, consideram ca interzicerea discursului urii poate avea doua consecinte si mai grave decit hate speech-ul ca atare. In primul rind, a interzice discursul respectiv nu inseamna a elimina ura. Iar o ura refulata va izbucni oricind, cu o violenta greu de imaginat. In al doilea rind, daca acceptam interzicerea discursului urii deschidem o panta alunecoasa: orice critica poate deveni, la rigoare, capabila de a fi etichetata drept discurs al urii (un exemplu comic: la un curs oferit de Departamentul de Gender de la CEU, am incercat la un moment dat sa arat, cu argumente rationale, ca feministele radicale pornesc de la premise corecte, dar ajung la concluzii gresite; am fost acuzat – intr-un mod foarte violent! – de misoginism, de practica a discursuluii urii). Rezultatul ar fi crearea unei societati a fricii, unde toti se vor exprima cu teama de a nu fi acuzati de xenofobie, rasism, misoginism, homofobie si asa mai departe; o societate a neincrederii reciproce, unde fiecare cuvint, fiecare privire incruntata sau atingere poate fi un motiv de infatisare in fata tribunalului. Noi nu dorim o astfel de societate.

Pe de alta parte, consideram ca, desi discursul urii poate produce mult rau, si intr-un final poate duce la violenta si distrugere, consecintele imaginate de sustinatorii extremisti ai corectitudinii politice nu sint atit de grave pe cit se spune – sau daca sint, ele pot fi usor combatute intr-o societate liberal-democrata. Aceasta intrucit intelegem sa facem o distinctie intre discursul ca atare si punerea in practica a ideilor exprimate in discurs. Discursul e liber, actiunea determinata de el nu. Aceasta nu neaparat pentru ca discursul nu ar produce un rau comparabil cu cel produs de actiune, ci intrucit este interpretabil ce anume poate fi definit drept discurs al urii, cind, cum si daca el raneste, si cine este îndrituit sa hotarasca toate acestea – dar actiunea xenofoba, rasista sau misogiona nu accepta interpretari. Una este sa spun, ca membru ipotetic al Klu Klux Klan-ului, ca trebuie ucisi toti negrii, si alta e sa ma apuc sa o si fac. Una este sa spun ca blondele sint proaste si trebuie sechestrate la cratita, si alta e sa imi sechestrez propria sotie in casa. In primul caz libertatea cuvintului meu este protejata de constitutia americana – insa al doilea caz, libertatea actiunii mele este limitata drastic de aceeasi constitutie.

Cind au introdus libertatea absoluta a cuvintului, inclusiv al discursului urii, in cadrul drepturilor protejate de Constitutia americana, Parintii Constitutiei nu au fost nici rau intentionati, nici naivi, nici prost informati, nici nu le-a lipsit viziunea. Ei au considerat – ca si multi dintre noi, astazi – ca a limita dreptul la exprimarea opiniei are mai multe consecinte negative decit a-i oferi libertate totala. Este vorba de o intreaga viziune asupra societatii, asupra comunitatii in care oamenii corecti si buni nu practica discursul urii, dar nici nu il interzic, de teama de a nu transforma societatea intr-una bazata pe neincredere, pe frica si – ei bine, da! – pe multa ura.

Read Full Post »