Feeds:
Posts
Comments

Continui, si in aceasta simbata, serialul “Filosofia politica pe intelesul tuturor” (pentru a citi celelalte episoade, click in sidebar pe categoria Filosofia politica pe intelesul tuturor). Voi vorbi in cele ce urmeaza despre problema permanenței democratiei ca sistem politic.

Hegel (1770-1831), unul dintre cei mai mari filosofi germani, a crezut in sfirsitul istoriei si al filosofiei. El a considerat ca diversele sisteme ale gindirii si variatele forme de organizare politica sint incercari timide pe o scara a evolutiei spiritului uman: o evolutie cu un final stabilit. Ca atare, omul credea sincer ca filosofia sa reprezinta forma perfecta a filosofiei in sine, forma la care au aspirat ceilalti ginditori de pina la el, dar pe care nu au fost in stare decit s-o aproximeze gradual. La fel, istoria politica se sfirsea cu monarhia constitutionala a Statului Prusac, forma perfecta de organizare politica a fiintelor umane.

Daca ideile filosofului german vi se par ciudate, atunci va trebui sa va pregatiti pentru a accepta ciudatenia propriilor voastre idei. Asta pentru ca multe persoane, la ora actuala, se inchina aceleiasi credinte, desi termenii sint schimbati. Multi cred in faptul ca formidabila  noastra cultura occidentala este “evoluata” fata de alte culturi si reprezinta gradul maxim de evolutie la care se poate ajunge; multi cred ca filosofia analitica este forma perfecta si ultima a filosofiei; si multi cred ca democratia liberala reprezinta punctul final al istoriei politice.

Evident, asemenea idei sint departe de adevar. Personal nu cred intr-o evolutie culturala si politica similara cu evolutionismul biologic, nici intr-un punct terminus al acestei evolutii, nici in perfectiunea nivelului pe care l-am atins astazi, si nici in imposibilitatea regresului. Daca sintem rezonabili, va trebui sa acceptam failibilismul si efemeritatea nu doar ale speciei umane asa cum o cunoastem azi, ci si – lucru poate mai dificil de indurat – ale productiilor noastre culturale, stiintifice si socio-politice. Democratia, ca atare, nu poate constitui o exceptie – si cine crede contrariul savirseste o mare greseala.

Democratia este o forma politica de organizare a societatii care presupune anumite conditii preliminare pentru existenta ei, cu alte cuvinte ea pur si simplu nu poate fi implementata oricind, oricum si oriunde. Cel mai frustrant gind tine de faptul ca respectivele conditii sint greu de precizat. Istoria ne infatiseaza diferite tipuri de democratii si diferite conditii de posibilitate ale lor. Voi oferi doar doua exemple.

De pilda, democratia participativa a fost posibila doar in cazul oraselor-state din Grecia antica. In acele orase catatenii erau chemati periodic sa-si spuna parerea asupra legilor cetatii. Ginditi-va ca localitatea Targu Frumos (din judetul Iasi) ar deveni un stat independent: din aproximativ 13.000 de locuitori, daca scadem minorii si persoanele decazute din drepturile civile am avea, sa presupunem, un numar de cetateni cu drept de vot care s-ar reduce la jumatate din cifra locuitorilor. In asemenea conditii, ar fi foarte usor sa chemi oamenii sa decida periodic si individual asupra fiecarei legi existente in acel stat. Conditia capitala a democratiei participative (adica democratia care se bazeaza pe participarea directa a cetatenilor la alcatuirea legilor) tine de numarul mic de cetateni. In consecinta, astazi un asemenea tip de democratie este imposibil de pus in practica. Iata de ce vorbim acum de “democratie reprezentativa” (adica democratia in care cetatenii isi aleg reprezentanti pe care ii trimit in parlament pentru a decide in locul lor).

Mai exista insa si alte conditii prealabile necesare pentru instaurarea democratiei. Al doilea exemplu este temporal mai aproape de noi: vorbesc despre Irak. Americanii incearca sa impuna democratia acolo insa nu reusesc, si specialistii in domeniu considera ca nici nu vor reusi prea curind, intrucit nu sint indeplinite conditiile minime pentru o asemenea victorie. Aceiasi specialisti nu se pun de acord insa cind vine vorba de listarea respectivelor conditii minime ale democratiei. Unii vorbesc despre un anumit nivel de educatie, altii despre o oarecare traditie a stabilitatii politice, altii despre un nivel de trai ridicat, si inca altii despre o dorinta colectiva sincera de auto-guvernare. Discutiile sint complicate. De pilda, unii spun ca o educatie stiintifica si laica ar fi un element sine qua non pentru ca indivizii sa fie pregatiti sa accepte democratia. Cazurile Chinei si Rusiei demonstreaza insa cu asupra de masura ca intre nivelul de educatie si forma de organizare politica legaturile sint mult mai slabe decit am dori sa credem.

Exemplele de mai sus vor sa spuna un singur lucru: democratia, ca forma de organizare politica, tine de anumite conditii specifice, iar acestea, la rindul lor, sint determinate spatio-temporal. Chiar daca este cel mai bun sistem politic gindit pina acum, democratia nu este aici pentru totdeauna. De fapt, democratia liberala asa cum o cunoastem astazi este extrem de tinara: are vreo 50 de ani. Personal (este o parere pur subiectiva) cred ca democratia liberala (democratia care limiteaza auto-guvernarea cetatenilor prin drepturile de baza ale individului) s-a nascut odata cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948) si Miscarea pentru drepturi civile din America (1955-1968). Si asa tinara cum este, democratia liberala ar putea sa nu mai traiasca foarte mult. Exista o multime de factori care ii grabesc decesul: folosireatehnologiei tot mai avansate de catre puterea politica (care face posibila o supraveghere tip “Big Brother” a cetatenilor), preferinta cetatenilor insisi pentrusecuritate, in defavoarea libertatilor civile (vezi ” USA Patriot Act“, semnat de presedintele Bush in octombrie 2001), imigratia prost controlata (musulmanii din Olanda si Anglia sint tot mai vocali in privinta acceptarii legii sharia), problemele economice globalizate, cresterea exponentiala a populatiei planetei coroborata cu epuizarea resurselor, si asa mai departe.

Istoria ne arata ca, in momentul in care unui regim politic sau unui imperiu i-a sunat ceasul, nici macar puterea militara nu este suficienta pentru a-l salva. Ma tem ca acesta este si cazul democratiilor contemporane: va veni, intr-o zi, momentul in care oricit ne vom stradui, nu vom reusi sa salvam sistemul politic in care credem si, de fapt, singurul in care unii din noi pot trai. Aceasta concluzie pesimista nu indeamna insa la inactiune. Cred ca sint citeva cai pe care putem lupta pentru mentinerea democratiei liberale, dar fiecare cale are problemele ei:

1) Revenirea la o mai strinsa legatura intre cetatean si factorul de decizie politica. O viziune a Uniunii Europene ca “Europa a regiunilor”, unde politica economica si cea externa sint comune, insa administratia se bazeaza pe guverne locale de tip “land” (precum in Germania) ar creste gradul de interes al cetatenilor pentru afacerile publice, si deci ar revigora increderea in democratie. Dinamica greoaie a actualei forme de organizare a UE si sentimentele anti-europene ale francezilor sau irlandezilor, de pilda, nu ma lasa insa sa intrevad intr-un viitor apropiat o astfel de schimbare;

2) Reafirmarea la nivel global (de catre toate statele) a promovarii riguroase a drepturilor de baza ale omului. In felul acesta, democratia de care vorbim ar ramine “liberala”, protejind cetateanul in fata oricarei puteri politice. O forta armata de tip NATO care sa intervina rapid si eficient de fiecare data cind un stat incalca flagrant aceste drepturi este necesara. Un asemenea deziderat ramine insa de neatins, atita vreme cit state puternice precum Rusia, China si Iranul vor incalca drepturile omului si nu le vor recunoaste decit formal.

3) Rezolvarea cit mai rapida a problemei cresterii populatiei. La nivel global este nevoie de o lege asemanatoare cu cea din China, unde un cuplu nu are voie sa faca mai mult de un copil (sau, la nivel global, nu mai mult de doi). Este greu de crezut insa ca statele occidentale, confruntate cu imbatrinirea populatiei si cu o natalitate tot mai scazuta, vor acccepta o asemenea lege. De asemenea, este greu de crezut ca norma poate fi implementata in statele sarace din Africa, de pilda.

4) Un accent tot mai mare pe ceea ce se numeste acum “global distributive justice” (justitie distributiva globala), care se refera la redistribuirea resurselor intre tarile bogate si cele sarace, pentru atingerea unui nivel economic rezonabil pe intreaga planeta (printre multele consecinte bune ale acestui lucru ar fi si limitarea imigratiei). Este greu de crezut insa ca tarile bogate vor accepta prea usor sa-si trimta surplusul in Africa sau Asia. SUA, de pilda, au preferat mult timp sa cheltuiasca o groaza de bani cu SETI (Institutul pentru Cautarea Inteligentei Extraterestre) decit sa foloseasca aceiasi bani pentru eradicarea malariei in citeva state din Africa.

In concluzie: democratia liberala asa cum o cunoastem azi este o forma foarte tinara a organizarii vietii politice. Nivelul politic la care am ajuns nu este insa ireversibil. Dimpotriva, multi factori par sa atace acest fragil sistem politic, si din nefericire mecanismele globale care ar putea sa-l consolideze nu pot fi puse in functiune din cauza imposibilitatii atingerii unui consens. Desi cred ca inca nu este timpul pierdut si consensul respectiv poate fi atins, intrucit este in puterea liderilor mondial sa il atinga, nu cred ca ratiunea umana va triumfa. In privinta viitorului democratiei liberale asa cum o cunoastem astazi sint mai degraba pesimist: datorita factorilor adversi amintiti, si poate a multor altora pe care personal nu ii cunosc, lupta pentru supravietuirea tinerei democratii liberale mi se pare un razboi pierdut din start. Si cu toate acestea, un razboi la care ma incapatinez sa particip.

Evenimentele la zi ma obliga sa intrerup de aceasta data firul logic al prezentarii temelor din cadrul serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor”; in consecinta voi aborda subiectul obligatiei politice simbata viitoare. Dupa cum probabil stiti, datorita cazului Marian Cozma, in ultima vreme s-a discutat mult in Romania despre libertatea de expresie in paralel cu problema rasismului si a xenofobiei. Horia Roman Patapievici a scris un articol interesant in Evenimentul Zilei, insa nu a explicat tehnic de ce libertatea opiniei trebuie sa fie protejata de constitutia unui stat liberal-democratic. Este ceea ce voi incerca eu sa fac acum: voi sustine dreptul la libertatea cuvintului nu doar atunci cind exprimarea este lipsita de consecinte, ori in cel mai bun caz are consecinte benigne – ci si atunci cind ea raneste, cind putem vorbi de ceea ce anglo-saxonii numesc „hate speech” (discursul urii). Postul de fata nu se doreste un expozeu in extenso si sistematic al problemei anuntate, deci multe implicatii de natura filosofica si politica nu vor fi abordate aici. Voi proceda in trei pasi:

1) Argumentul „naturii umane”. Unii sint de acord cu protejarea libertatii cuvintului, dar nu si atunci cind sfera conceptului se extinde si asupra discursului urii. Linia lor de argumentare este, mai mult sau mai putin, urmatoarea. Exista o natura umana, si intelegem prin aceasta modul in care sintem noi, asa cum ne dezvaluie istoria umanitatii si stiinta. Din aceasta natura umana face parte tendinta catre distrugere, rautatea, egoismul (ori, vorba lui Hume, patronul spiritual al acestui argument: homo homini lupus, omul este lup pentru om). Ca atare, de fiecare data cind avem posibilitatea de a face rau semenului nostru (mai ales daca putem cistiga ceva de aici), cel mai probabil o vom face. Or, discursul urii produce doua tipuri de rau: in primul rind, aduce atingere demnitatii individului, a membrilor grupului vizat; in al doilea rind, incita membrii altor grupuri (de obicei, grupul majoritar) la ura fata de grupurile sociale, nationale, etnice sau sexuale – care sint minoritare. Aceasta ura, mai departe, se poate transforma in violenta si distrugere. Prin urmare, discursul urii, departe de a fi protejat de constitutie, trebuie sa fie interzis, si practicantii lui aspru pedepsiti.

Propun sa lasam deoparte deocamdata a doua parte a acestui argument (faptul ca discursul urii produce doua tipuri de rau). Ce vreau eu sa fac acum este sa demontez baza argumentului, si anume ideea ca in „natura umana” este inclusa tendinta distructiva, tendinta de a face rau semenului. Cind vorbim despre „natura umana”, ne gindim la constitutia noastra fizica (toti oamenii au o inima, doi plamini, etc.), la cea cognitiva si lingvistica (mintea noastra functioneaza dupa anumite tipare modelate de evolutie, folosim anumite structuri lingvistice), etc. Toate aceste chestiuni sint fapte care tin de constitutia noastra, ca oameni. Sint insa rautatea si egoismul fapte despre natura noastra umana? Evident, nu. Ele pot fi cel mult tendinte, aceste tendinte pot ajunge la un anumit nivel de generalizare, dar nu ele nu pot fi universalizate, nu sint fapte. Si nu putem crea legi bazindu-ne pe tendinte. Nu putem acuza sau banui un individ, pina la proba contrarie, ca are asemenea tendinte: exista totusi o prezumtie de nevinovatie. Asta cu atit mai mult cu cit avem in jurul nostru exemple de oameni pur si simplu incapabili sa faca rau (eu stiu asemenea cazuri), de oameni care si-au sacrificat viata pentru binele altor oameni (vezi cazuri gen Maica Tereza), oameni care si-au dedicat viata opunindu-se violentei (vezi cazuri gen Mahatma Gandhi) si asa mai departe. Cit timp exista atit de multe cazuri, nu putem generaliza si considera ca este un fapt despre natura umana ca sintem inclinati spre rau. Argumentul cade, fiind pur si simplu implauzibil.

2) Ce este discursul urii (hate speech)? Voi oferi urmatoarele delimitari, desi pot fi contrazis (insa aceste critici vor demonstra, dupa cum vom vedea, un alt lucru important): (a) in opinia mea, discursul urii despre care vorbim in filosofia si teoria politica este un discurs indreptat nu asupra unui individ izolat, ci asupra unui grup. De obicei, grupul-victima este un grup minoritar (imigranti, evrei, tigani, negri, chinezi, femei, homosexuali, etc.); (b) grupul minoritar este considerat drept responsabil pentru multe din problemele cu care se confrunta grupul majoritar (national, etnic sau sexual) din tara respectiva; (c) un fapt important: grupul-victima va fi privit, in discursul urii, nu ca avind o problema sociala trecatoare, care se poate rezolva prin diverse metode, ci ca avind o problema „de singe”, inscrisa in chiar constitutia ontologica a membrilor grupului („natura lor umana”, by the way!); (d) in consecinta, penntru a scapa de problema, grupul majoritar (rasist, misogin, homofob, xenofob, etc.) va trebui pur si simplu sa expulzeze din statul respectiv, membrii grupul ui minoritar, ori pur si simplu sa-i extermine.

Problema este ca aceste delimitari ale sferei discursului urii nu sint intotdeauna acceptate. Mai mult decit atit, un asemenea discurs nu mai este sustinut astazi in democratiile occidentale decit de grupuri izolate si putin numeroase. De aceea asistam in zilele noastre la o redefinire a discursului urii, la o largire a sferei sale, coroborata cu ceea ce numim acum „corectitudine politica”. In principiu, orice discurs care poate fi catalogat drept defaimator, orice discurs critic care aduce atingere demnitatii membrilor unui grup (pe buna dreptate sau nu) este considerat drept „hate speech”. Asistam la un intreg conflict al interpretarilor: avem o multitudine de definitii ale discursului urii, o multitudine de definitii a ce anume inseamna sa aduci atingere demnitatii cuiva, si asa mai departe. Dau numai trei exemple:

a) Imposibilitatea existentei unei definitii comun acceptate. Luati urmatorul enunt: „X este un neam de oameni murdari, lenesi, corupti si ticalosi”. Sa spunem ca eu, ca roman, declar acest lucru chiar despre romani (am facut-o de multe ori!). Ciudat, niciodata nu voi fi acuzat (nu am fost) de xenofobie, de practicare a unui discurs al urii. De ce, pentru ca sint roman? Dar poate eu nu ma consider ca atare! Mai mult, credeti ca un evreu care ar spune acelasi lucru despre evrei nu ar fi acuzat de hate speech? Ba ar fi! De asemenea, daca pun in loc de „X” cuvintul „tigani” si fac enuntul respectiv in Tara de Foc astazi, sau in Roma anilor 500 BC, credeti ca m-ar acuza cineva de rasism? Probabil nici nu au auzit de tigani acolo / atunci! Ce vreau sa spun cu asta este ca discursul urii este conditionat de cine il enunta, de obiectul urii, de contextul istoric si geografic in care este practicat, etc.

Mai mult, dupa cum se poate observa, enuntul de mai sus nu spune ca membrii comunitatii X au o problema „de singe”, „ontologica”, nerezolvabila, ca trebuie expulzati sau exterminati. Ca atare, se enunta o problema actuala, tcontextuala, trecatoare, care poate fi rezolvata. Conform definitiei oferite, enuntul respectiv nici macar nu poate fi considerat un discurs al urii. Dar unii nu sint de acord cu ce spun eu acum. Consecinta este ca nu avem o definite acceptata cu care sa lucram, si daca am pune in lege definitia sustinuta de unii, nu am face decit sa alegem o definite subiectiva dintre multe alte definitii subiective. Consecinta: un om ar putea fi acuzat de rasism si inchis pe un numar de ani pentru o definite a hate speech-ului pe care un mare procent de populatie (si de specialisti in teorie si filosofie politica, poate chiar politicieni bine intentionati) nu il aproba. Mai simplu spus, ajungem sa condamnam indivizi pe criterii pur subiective.

(b) Nenumarate cazuri-limita. Sa spunem ca mama unei fete violate de un roman in Italia, cuprinsa de exasperare, declara la un moment dat: „Of, si romanii astia, de s-ar duce dracului inapoi de unde au venit, neam de ticalosi, de i-am impusca pe toti!” Sa consideram ca aceasta femeie nu a fost niciodata rasista si nu s-a exprimat ca atare, iar dupa trecerea furiei ar regreta poate afirmatia respectiva. Daca insa acest enunt se supune definitiei discursului urii, iar discursul urii este pedepsit cu inchisoarea, aceasta femeie poate fi pedepsita pentru niste cuvinte spuse la disperare, in care nici macar nu a crezut vreodata. Este fair? Eu cred ca nu. Si este la fel de nedrept, daca in loc de „romani” punem evrei, negri, tigani, etc.

(c) Enunturi clar non-xenofobe dar declarate ideologic, de catre puterea politica (la insistentele unor grupuri de lobby), drep rasiste. Luati enunturile: „Holocaustul nu a avut loc”, sau „In Holocaust nu au murit atitia indivizi pe cit se vehiculeaza astazi”. Sint propozitii enuntate de catre istoricul britanic David Irving, si pentru care a fost condamnat la inchisoare cu executare in Austria. Sa fiu bine inteles: e drept, David Irving e posibil sa fi facut si afirmatii cu adevarat xenofobe. Dar nu aceasta este problema aici, pentru ca el nu a fost condamnat pentru asemenea afirmatii, ci pentru negarea Holocaustului! Intrebarea mea este: putem considera negarea unui fapt istoric (eventual negare sustinuta de dovezi false sau adevarate, reale sau fabricate, etc.) un motiv pentru a acuza un individ drept „rasist”? Convingerea mea este: categoric, nu! Daca acceptam posibilitatea unei asemenea catalogari, atunci s-a dus naibii o intreaga zona a cercetari academice, cercetare limitata de faptul ca ai putea deranja sentimentele unui grup sau al altuia. Deschidem astfel un slippery slope, o panta alunecoasa si nu ne vom mai putea opri: orice aduce atingere sensibilelor sentimente ale unora va fi considerat discurs al urii, si o societate in care se petrece un asemenea lucru este o societate damnata.

3) Concluzie: de ce protejam hate speech-ul. Noi, sustinatorii libertatii neingradite a cuvintului, acceptam faptul ca discursul urii poate produce rau. Insa mai spunem doua lucruri:

Pe de o parte, consideram ca interzicerea discursului urii poate avea doua consecinte si mai grave decit hate speech-ul ca atare. In primul rind, a interzice discursul respectiv nu inseamna a elimina ura. Iar o ura refulata va izbucni oricind, cu o violenta greu de imaginat. In al doilea rind, daca acceptam interzicerea discursului urii deschidem o panta alunecoasa: orice critica poate deveni, la rigoare, capabila de a fi etichetata drept discurs al urii (un exemplu comic: la un curs oferit de Departamentul de Gender de la CEU, am incercat la un moment dat sa arat, cu argumente rationale, ca feministele radicale pornesc de la premise corecte, dar ajung la concluzii gresite; am fost acuzat – intr-un mod foarte violent! – de misoginism, de practica a discursuluii urii). Rezultatul ar fi crearea unei societati a fricii, unde toti se vor exprima cu teama de a nu fi acuzati de xenofobie, rasism, misoginism, homofobie si asa mai departe; o societate a neincrederii reciproce, unde fiecare cuvint, fiecare privire incruntata sau atingere poate fi un motiv de infatisare in fata tribunalului. Noi nu dorim o astfel de societate.

Pe de alta parte, consideram ca, desi discursul urii poate produce mult rau, si intr-un final poate duce la violenta si distrugere, consecintele imaginate de sustinatorii extremisti ai corectitudinii politice nu sint atit de grave pe cit se spune – sau daca sint, ele pot fi usor combatute intr-o societate liberal-democrata. Aceasta intrucit intelegem sa facem o distinctie intre discursul ca atare si punerea in practica a ideilor exprimate in discurs. Discursul e liber, actiunea determinata de el nu. Aceasta nu neaparat pentru ca discursul nu ar produce un rau comparabil cu cel produs de actiune, ci intrucit este interpretabil ce anume poate fi definit drept discurs al urii, cind, cum si daca el raneste, si cine este îndrituit sa hotarasca toate acestea – dar actiunea xenofoba, rasista sau misogiona nu accepta interpretari. Una este sa spun, ca membru ipotetic al Klu Klux Klan-ului, ca trebuie ucisi toti negrii, si alta e sa ma apuc sa o si fac. Una este sa spun ca blondele sint proaste si trebuie sechestrate la cratita, si alta e sa imi sechestrez propria sotie in casa. In primul caz libertatea cuvintului meu este protejata de constitutia americana – insa al doilea caz, libertatea actiunii mele este limitata drastic de aceeasi constitutie.

Cind au introdus libertatea absoluta a cuvintului, inclusiv al discursului urii, in cadrul drepturilor protejate de Constitutia americana, Parintii Constitutiei nu au fost nici rau intentionati, nici naivi, nici prost informati, nici nu le-a lipsit viziunea. Ei au considerat – ca si multi dintre noi, astazi – ca a limita dreptul la exprimarea opiniei are mai multe consecinte negative decit a-i oferi libertate totala. Este vorba de o intreaga viziune asupra societatii, asupra comunitatii in care oamenii corecti si buni nu practica discursul urii, dar nici nu il interzic, de teama de a nu transforma societatea intr-una bazata pe neincredere, pe frica si – ei bine, da! – pe multa ura.

Eluana Englaro, italianca de 38 de ani aflată în comă de aproape 17 ani, a decedat luni noapte, dar disputele politice privind dreptul unei persoane în suferinţă de a muri continuă” (aici)

Despre eutanasie s-a vorbit mult in ultimele doua decenii si inca se mai vorbeste. Fiecare caz dramatic este un bun subiect de presa, si un aducator sigur de vizitatori pe bloguri (nu in Romania, fireste). Ce se intimpla cu acest drept de a muri? Este el un drept? Pentru inceput, vreau sa elimin ceea ce eu consider o prostie cit casa, vehiculata de cei mai destepti oameni ai momentului in etica normativa. Ei fac o diferenta intre “killing” (a omori) si “letting die” (a nu face nimic pentru a salva viata unui om, a “lasa sa moara”). Diferenta consta in faptul ca primul principiu este activ (te implici, omori tu cu miinile tale), in timp ce al doilea este pasiv (tu nu faci nimic, omul oricum moare, asa ca tu doar lasi natura sa-si urmeze cursul). Consecinta distinctiei este urmatoarea: este moral inacceptabil sa ucizi, dar este moral perfect acceptabil sa lasi sa moara un om care, fara ajutorul tau, oricum va muri. Ei bine, discutia pe aceasta tema in (c)academie este extrem de lunga si complicata. Filosofii, ca intotdeauna, se agata de un argument sau de un cuvint – uneori si de desinenta unui cuvint🙂 pentru a se ciondani intre ei. Nu este aici locul sau timpul pentru a intra in asemenea dezbateri. Vreau sa spun ca, din punctul meu de vedere, distinctia este stupida. Atita timp cit poti face ceva sa ajuti omul sa nu moara, dar nu o faci, tot “killing” este. Problema care se pune este daca acest “killing” e justificat moral. Pentru a anticipa putin lucrurile, la aceasta intrebare raspund afirmativ, dar sustin ca anumite conditii trebuie indeplinite.

Exista totusi argumente serioase pro si contra eutanasiei. Haideti sa le luam pe rind. Argumente pro:

(a) orice individ este proprietarul absolut al vietii si corpului sau. Oamenii aleg sa se sinucida sau sa fie eutanasiati. Statul nu are nici un drept sa se amestece in decizia lor

(b) orice individ are dreptul la pastrarea demnitatii persoanei. Atunci cind starea fizica sau psihica a individului aduce grave atingerii demnitatii sale, uneori moartea este alegerea corecta (doresc sa precizez ca, din motive personale, sint un sustinator puternic al acestui argument; am fost implicat intr-un asemenea caz – din care nu cred ca am iesit normal la cap – si cred ca nimeni nu ar trebui sa treaca prin momente asemanatoare) (vezi si filmul lui Clint Eastwood, Million Dollar Baby)

(c) in cazurile in care, in pofida tuturor eforturilor medicale, rezultatul este oricum moartea pacientului, si in momentul in care pacientul sufera dureri ingrozitoare, eutanasia este permisa moral tocmai pentru a nu mai prelungi aceste dureri.

Argumente contra:

(i) nimeni nu este proprietarul vietii sale, ci viata a fost data de Dumnezeu – singurul care are dreptul sa o ia (varianta religioasa; exista si o varianta “laica” a acestui argument, care sustine simplu ca nu avem dreptul sa luam viata nimanui)

(ii) marea problema este ca in majoritatea cazurilor pacientii nu si-au exprimat inainte de accident dorinta privitor la eutanasie. Ce drept au rudele sau medicii sa decida in locul lor, mai ales ca, asa cum sustinatorii eutanasiei spun, omul este proprietarul absolut al vietii si corpului sau?

(iii) in cazurile de coma, au fost situatii cind pacientii s-au trezit dupa un numar de ani. De ce sa eliminam aceasta posibilitate in cazul altor pacienti?

(iv) daca vorbim despre demnitatea persoanei, atunci sint cazuri grave de afectiuni psihice care aduc atingere demnitatii. Daca acceptam eutanasia pentru cazuri privind mutilarea trupului, de ce sa nu o acceptam si in cazurile de fata? Cream astfel o panta alunecoasa (“slippery slope”) si nu stim unde sa tragem linie

(v) ca si in cazul precedent, cum putem hotari cind un om are dreptul sa moara? Cind sint durerile suportabile si cind nu? Si nu depinde asta de fiecare pacient in parte? Cine ar trebui sa hotarasca asta, medicii? Dar atunci cum ramine cu pacientul – proprietar absolut al vietii si corpului sau? Ar trebui sa decida pacientul? Dar asta ar transforma spitalele in clinici de ajutorare a sinucigasilor!

(vi) in tarile in care s-a legalizat eutanasia a aparut ceea ce putem numi “turismul eutanasiei”: oamenii vin in tarile respective pentru a muri, pentru ca in aceste tari e legal. Dar lucrul acesta a dezvoltat o adevarata afacere, ceea ce este absolut imoral.

Acestea sint argumentele pro si contra eutanasiei care imi vin acum in minte (daca stiti si altele, va rog sa imi amintiti). Consider ca argumentele pro sint puternice si de bun simt, dar eutanasia nu ar trebui legalizata pina cind nu avem raspunsuri cit-de-cit clare la argumentele contra. Se pot, de exemplu, deschide discutii cu liderii religiosi luminati, care pot reinterpreta Biblia in asa fel incit eutanasia unui bolnav incurabil sa fie un act de mila, cu voia lui Dumnezeu (doar nu se face nimic fara voia Lui, right?). Apoi, ar trebui ca intr-un moment al vietii (la majorat, de exemplu) indivizii sa fie intrebati daca ar accepta sa fie eutanasiati in asemenea cazuri (si daca, evident, sint de acord cu donarea organelor – dar asta e alt subiect). Ar trebui sa vedem cum facem cu posibilitatea ca oamenii sa se trezeasca din coma dupa un numar de ani – oricit de mica este aceasta posibilitate (vezi filmul lui Pedro Almodovar Hable con ella, de pilda). Iarasi, va trebui sa raspundem – si nu stiu nici un raspuns satisfacator deocamdata – de ce o anumita stare fizica aduce atingere demnitatii persoanei si deci e un caz ok pentru eutanasie, iar o anumita stare psihica nu aduce atingere demnitatii persoane, sau aduce atingere, dar nu e un caz ok pentru eutanasie. In general, anumite limite trebuie puse, si trebuie sa le gindim bine. Bioeticienii au un important cuvint de spus aici. Nu in ultimul rind, trebuie sa vedem cum putem lupta impotriva unor consecinte nedorite ale legalizarii eutanasiei, cum ar fi turismul eutanasic (in conditiile in care este naiv sa-ti imaginezi ca toate tarile vor legaliza eutanasia).

Dupa cum vedem, nu e usor sa discutam despre aceasta problema. A te declara simplist de acord cu eutanasia sau impotriva ei echivaleaza cu a nu spune nimic. Trebuie discutate multe chestiuni. Singura problema este ca trebuie sa o facem repede. Datorita avansului tehnicii medicale, tot mai multe persoane sint tinute in viata artificial, impotriva vointei lor si a rudelor. Cit timp discutam noi, asemenea persoane sufera ingrozitor.

[O lista cu filme despre eutanasie aici]

Auzim de multe ori vorbindu-se despre “democratia constitutionala”, sau “democratia liberala”. Din nefericire insa, de multe ori cei care folosesc acesti termeni nu le cunosc semnificatia exacta. Haideti sa vedem cum putem intelege sintagmele respective.

In episodul trecut al seriei “Filosofia politica pe intelesul tuturor” am discutat despre motivele pentru care oamenii doresc sa traiasca in societate si despre teoria contractului social. Am vazut ca oamenii se organizeaza intr-un stat. Acum trebuie sa ne intrebam: ce fel de stat?

Sa ne amintim mai intii definitia statului pe care am dat-o in episodul trecut: “Societatea (sau statul) reprezinta un sistem corect (just) de cooperare intre persoane libere si egale, un sistem al carui scop este promovarea in mod egal a intereselor tuturor”. Haideti sa vedem ce spune aceasta definitie:

(a) Statul trebuie sa fie un sistem corect / just de cooperare intre cetateni. Un stat in care unii oameni cistiga constant iar altii pierd de fiecare data nu este un sistem corect. Ca atare, definitia noastra exclude, de pilda, plutocratia (“Formă de guvernare în care puterea de stat este concentrată în mâinile celor mai bogaţi” – sursa).

(b) Cooperarea trebuie sa fie intre persoane libere. Libertatea de care se bucura fiecare individ este limitata doar de libertatea celorlalti. Cu alte cuvinte, eu sint liber sa fac orice, atita timp cit nu aduc atingere libertatii (sau securitatii) tale. Ca atare, definitia noastra exclude sistemele tiranice si dictaturile.

(c) Cooperarea trebuie sa fie intre persoane egale. Egalitatea politica inseamna doua lucruri: (a) fiecare cetatean are dreptul la un vot si la nu mai mult de un vot; (b) fiecare cetatean are dreptul sa candideze pentru orice functie in stat si are dreptul sa fie ales. Ca atare, definitia noastra exclude aristocratia (“clasă socială conducătoare care deţine puterea de stat şi asupreşte celelalte clase (în orânduirea sclavagistă şi feudală); pătură restrânsă care se bucură de diferite privilegii; nobilime.” – sursa). De asemenea, este exclusa monarhia de orice fel, inclusiv monarhia constitutionala (intrucit aici regele are mai multe drepturi decit orice cetatean normal, si nu exista egalitate intre rege si cetateni in privinta candidaturii la functii in stat).

(d) Scopul cooperarii este “promovarea in mod egal a intereselor tuturor”. Intr-un asemenea stat nu numai interesele majoritatii trebuie promovate, ci si cele ale minoritatilor de orice fel: nationale, etnice, sexuale, etc. Ca atare, definitia noastra exclude democratia pura (cea in care orice decizie este supusa votului majoritatii, majoritate care evident va incerca intotdeauna sa limiteze drepturile si interesele minoritatilor).

In urma explicitarii acestei definitii, o concluzie importanta este aceea ca singurul sistem acceptat de respectiva definitie este democratia constitutionala, numita si democratie liberala. Sa explicitam cele doua componente ale definitiei:

(1) Democratie. Conform DEX, democratia se defineste drept o “formă de organizare şi de conducere a unei societăţi, în care poporul îşi exercită (direct sau indirect) puterea” (sursa). Ca atare, exista doua forme acceptabile de democratie: democratia participativa (in cadrul acesteia, cetatenii sint chemati sa voteze asupra oricarei decizii importante; democratia ateniana este un exemplu aici) si democratia reprezentativa (in cadrul acesteia, cetatenii isi aleg reprezentanti care sa decida pentru ei; reprezentantii sint alesi / realesi la termene regulate). Indiferent de forma ei, in cadrul democratiei de obicei deciziile se iau conform regulilor majoritatii.

(2) Constitutionalitate. Asa cum ne-a aratat definitia noastra, cetatenii trebuie sa fie egali in fata legii si, mai mult, trebuie promovate interesele tuturor in mod egal. Problema este, cum am vazut deja, ca a supune orice decizie regulii votului majoritar comporta un risc maxim: majoritatea isi va promova propriile interese si va incerca sa impuna minoritatilor propriul ei stil de viata. Ca atare este nevoie de o constitutie care sa protejeze drepturile de baza ale individului (asa-zisele drepturi “liberale”, precum dreptul la viata, la munca, la libertatea opiniei si a intrunirilor, la libertatea practicarii propriei religii, etc.). Ce intelegem cind spunem ca o constitutie “protejeaza” aceste drepturi? E simplu: drepturile garantate de constitutie sint excluse din procesul democratic. Cu alte cuvinte, ele nu pot fi supuse votului populatiei, sau al reprezentantilor acesteia. In acest fel, drepturile liberale constituie limita sistemului democratic. Din acest motiv, democratia constitutionala se mai numeste si democratie liberala. Un exemplu: dreptul de a practica propria religie, fiind garantat de constitutie, implica faptul ca niciodata nu vom putea merge sa votam, de exemplu, ca celelalte confesiuni sa isi piarda dreptul de existenta in statul nostru liberal (sau constitutional)-democratic.

Week-end-ul viitor voi discuta tema numita “obligatia politica”: de ce sintem obligati sa ne supunem statului?

[Citeste si: De ce traim intr-un stat? Teoria contractului social]

PhD Resolutions

A very good friend of mine send me this. Enjoy, or… cry!

Just an aside: So I’m not the only one…🙂

PhD resolutions

Before joining PhD:

* I didn’t get a seat in medical entrance, so I wanna show every one that I can cure cancer!.. huh!…..
* I want to win the Nobel Prize.
* I want to win the Turing Award.

First year of PhD:

* I want to finish my PhD in two years.
* I want to publish papers only in cell, nature and science and present them in international conferences.
* I want to make ground-breaking research.
* I want to win the best PhD Thesis award.

Second year of PhD:

* I want to finish my PhD in 5 years.
* I want a problem to start with, something exciting for me…..
* Shall I change my advisor ??
* Why don’t my lab mates smile at me ?

Third year of PhD:

* I just want a paper; I don’t care in which journal.
* Shall I change my topic?
* I want to be known as Dr. XYZ, that’s all !

Fourth year of PhD:

* I want to finish my PhD!
* My industry-friends have two children by now. When will I get married?
* My friends earn lots of money, I still borrow money from my parents and my room-mate for paying my bills….

Fifth year of PhD:

* Why did I come here?
* Why did I choose this advisor?
* Why did I choose this topic?
* Why did I choose to do a PhD???

Sixth year of PhD:

* Someone give me a degree!!…. I beg you, please…..
* I want to leave this place — for ever.
* Let me leave…… I will never return in my life time…

Seventh year of PhD:

* People call me uncle.
* She waited and finally married someone else.
* I don’t want any degree. I just want to live peacefully.. .

filozofie.ro

Adrian Ciubotaru vrea sa promoveze filozofie.ro. Si bine face. Cum ideea este excelenta, iata popularizez si eu teaser-ul: