Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘Bulbucani’

Pe data de 15 aprilie 1999, in numarul special de Sfintele Pasti al revistei iesene Opinia Studenteasca, imi aparea un articol jucaus despre bunicul meu, preotul Constantin Stavila, si despre unele din diversele situatii bizare in care acesta s-a aflat. Am gasit articolul intr-o cutie prafuita din podul casei, si ma grabesc sa il reproduc aici, cu o ciudata senzatie de batrinete, amestecata cu un sentiment de inutilitate si epuizare…

[Andrei Stavilă, Dintre cei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut nici unul, în: “Opinia Studentească”, anul XXVI, 1999, Serie Nouă, Nr. 33, 15 aprilie, p. 6]

Bunicul meu si pariul lui Pascal

DINTRE CEI PE CARE MI I-AI DAT, N-AM PIERDUT NICI UNUL

  • mîna care „omorîia” în numele Sfintei Biserici n-a putrezit nici după sapte ani

“Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceti si voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decît stăpînul său, nici solul mai mare decît cel pe care l-a trimis el” (Ioan, 13, 15-16)

Stiti, părinte, cum sînt popii ăstia tineri…

Stavilă Constantin a fost hirotonisit preot în 1940, repartizîndu-i-se parohia Slobozia-Voinesti. A făcut războiul pe frontul din Basarabia, într-o perioadă cînd nici călugării nu mai aveau curaj să intre în linia întîi. Apoi, în timp de pace, a slujit parohiile Bulbucani, Gropnita, Slobozia, Lespezi, Cogeasca. După cincizeci de ani de preotie, bunicul meu a iesit la pensie. Înainte, eu si bunica eram adevarate secretare: îi organizam minutios programul încărcat cu nunti si botezuri, înmormîntări si parastase, praznice si sfintiri de case… Acum, cu pensionarea lui, noi am intrat în somaj. Cu toate acestea, încă mai vin la el vechi prieteni sau cunostinte pentru slujbele amintite. Sînt obisnuiti cu “stilul” bunicului: “Stiti, părinte, popii ăstia tineri…”

El îi ascultă, zîmbind. Apoi, cu toată povara adunată în cei optzeci si trei de ani, scoate din geantă crucea, patrafirul, o carte veche de rugăciuni (care a apartinut bunicului său, preot si el), încercînd să-i multumească pe toti. În majoritatea cazurilor, a reusit. Probabil că bunicul are o “relatie” specială acolo, sus: tot mai multi necunoscuti vin în ultima vreme la “părintele batrîn, care citeste cum scrie la carte”.

Minune: batrîna a murit!

Maria a fost în tinerete foarte credincioasă. Avînd însă un nepot preot, a cunoscut îndeaproape cum poate ceda păcatelor o fată bisericească. Cu timpul, repulsia fată de cler a îndepărtat-o de religie, preschimbînd-o într-o femeie păcătoasă, blamată si ocolită de satul întreg. Blasfemiile sale nu mai conteneau, bătrîna trăind într-o încăpătînată ceartă cu Dumnezeu si cu lumea. Acum, paralizată, îsi trăia ultimele clipe: refuza împărtăsania cu orice chip si simplele aluzii ale apropiatilor la binecuvîntarea unui preot o îngrozeau.

Bunicul era foarte bolnav în vremea aceea si tot amîna vizita ce trebuia s-o facă Mariei, spre disperarea rudelor batrînei. “Dacă e dat de la Dumnezeu sa fie iertată, nu moare ea neîmpărtăsită…”, îi încuraja bunica.

Într-un tîrziu, l-am însotit pe mult asteptatul preot în locuinta bolnavei, nevoit fiind să maimutăresc postul cîntăretului de strană. Totusi, am primit în plus rolul secundar si deloc usor al unui dentist: trebuia să tin deschis într-un fel sau altul maxilarul paraliticei, c-un instrument bizar, confectionat din coada unei linguri. Cum eforturile mele au cunoscut un esec răsunător, Sfînta Taină urma să-i fie strecurată printre dinti. Însă, ciudat!, la apropierea cuminecăturii de capul suferindei, gura ei s-a deschis lacomă pentru a primi ceea ce ratiunea, apoi boala, refuzase.

Mergeam împreună cu bunicul spre casă, cînd strigătele din spatele nostru ne-au oprit din drum. Cineva alerga spre noi gîfîind, să ne anunte vestea cea mare: “pacienta” tocmai îsi dăduse obstescul sfîrsit. “Minune, părinte!”, a izbucnit omul, în timp ce eu gîndeam, cu mintea îmbibată de stiintele pozitive, la frica de Dumnezeu a oamenilor simpli. I-am zîmbit bunicului, cu înteles, dar el a tăcut, privind în gol. N-a scos o vorbă ziua întreagă.

Ce se întîmplă cînd icoana Sfintei Fecioare e zvîrlită în grupul sanitar sătesc

Zilele trecute, i-am spus despre tema numărului special al Opiniei Studentesti (“Săptămîna patimilor în sapte reportaje” – n.m.). Mi-a răspuns pe loc, fără drept de replică: nici o suferintă a omului nu se compară cu patimile lui Hristos. Acceptă însă provocarea si, la o cană zdravănă de cafea, îsi aminteste, cu o fluiditate incredibilă, zeci de nume, persoane, locuri, evenimente. Pe multi i-a mai ajutat bunicul meu să cîstige pariul lui Pascal…

Lui Cazacu Petrache, dascăl în parohia Cogeasca, îi plăcea mult haiducia, mai ales cînd era vorba de Sfînta Biserică. Omul a murit, si la dezgropăciunea după sapte ani, groparii au constatat îngroziti că mîna dreaptă, spre deosebire de restul corpului, nu putrezise deloc. Au urmat slujbe, rugăciuni, molifte…

Si cazul lui Vasile Morgoci din Jigoreni a uimit plebea. Vasile Morgoci a fost obligat de sefii comunisti din comună să arunce la grupul sanitar sătesc icoana Sfintei Fecioare. După scurt timp, i-au paralizat ambele mîini. Interventia bunicului a remediat relatia bărbatului cu Divinitatea Si sătenii spun că, peste un an, în zia îngropării sale, Vasile zîmbea…

Multe a văzut preotul Constantin Stavilă în cei optzeci si trei de ani, pe care nu-i trădează deloc… Unele tin direct de Revista fenomenelor paranormale, si am preferat să evit evocarea lor.

Îi iartă pe sărmanii a căror suferintă îi poate arunca în rătăciri naive, cum sînt credinta în vrăji tigănesti sau, vai!, într-un ateism molipsitor. Obsesia vietii bunicului meu a fost pariul lui Pascal, mai corect încercarea de a-i ajuta pe ceilalti să-l cîstige. Însă acum, pentru prima dată în viată, este sceptic în privinta viitorului. Bunicul meu rabdă, iartă si asteaptă…

preotstavilasipreotrusu-250219961

Preotul Constantin Stavilă (stinga), alaturi de Preotul Nicolae Rusu, in Parohia “Toma Cozma” din Iasi, 25.02.1996

Read Full Post »