My grandparents

When I was very, very little…

A whole life spent in the service of the community, as a Christian Orthodox priest. The first picture: May 1995 (together with his wife). The second picture: February 1996 (on the left). The third picture: May 1998 (the last one on the right)

25.11.1997. I’m celebrating my 19th anniversary!

August 2000

A post in Romanian, very much related with my grandfather’s last months and days, here. I wrote an article about my grandfather on April 15, 1999, in the Romanian magazine Opinia Studenteasca, and it can be read in Romanian here. I also wrote some things in English about my grandfather’s life here and here.  What follows is a Romanian traslation of these two latter posts (pictures are to be found only in the aforementioned original English posts).

BUNICUL MEU (I)

Ieri, bunicul meu, preotul Stavila Constantin, ar fi implinit 92 de ani. S-a nascut pe 14 februarie 1916 – an in care Romania si-a abandonat neutralitatea si a intrat in Al Doilea Razboi Mondial. Tatal bunicului meu, Ioan Stavila, era un invatator de tara – dar bunicul meu nu l-a cunoscut niciodata, intrucit tatal lui a murit, ca soldat, pe cimpul de lupta.

Ca atare, bunicul meu (impreuna cu cei patru frati mai mari si cu o sora) a fost crescut de mama sa, ajutata mult de catre tatal ei (adica de bunicul bunicului meu, Gheroghe Ursache, un preot Crestin Ortodox).

Bunicul meu a invatat tot ce stia de la bunicul sau (care a murit la 92 de ani). Acest preot batrin era o persoana cu adevarat credinciosa, si un individ foarte puternic – da, si-a pastrat credinta, chiar si atunci cind soldatii rusi i-au distrus casa, l-au batut, l-au dezbracat de haine si l-au aruncat gol intr-un sant.

Bunicul meu, Constantin Stavila, a intrat la Facultatea de Teologie impreuna cu alti 500 de colegi. Dar numai 25 de indivizi din acea promotie si-au terminat studiile, iar daca luam in considerare media notelor pe anii de studii, bunicul meu s-a clasat pe locul doi. A fost facut preot Ortodox pe data de 12 Noiembrie 1940, pe seama parohiei Voinesti, Slobozia. A fost unul dintre putinii preoti care a avut curajul sa plece in misiune in prima linie a frontului romano-rus, in Transnistria, in Al Doilea Razboi Mondial. Ceva despre activitatile sale misionare in Transnistria poate fi citit aici.

S-a casatorit cu bunica mea, Elena Stavila, si au avut un baiat (unchiul meu, Vasile) si o fata (mama mea, Hristina). Desi avea recomandari foarte bune, si multi profesori si colegi l-au sfatuit sa urmeze o cariera academica in cercetarea textelor religioase, el a preferat sa ramina un preot de tara: nu era pregatit sa renunte la principiile sale si sa sustina noul regim comunist.

In perioada comunista, asculta in fiecare zi Radio BBC si Radio Europa Libera. Intr-o zi a anului 1986 a fost batut de catre Securitate, intrucit predica impotriva regimului si a refuzat sa dezvaluie secretul spovedaniei…

Oamenii l-au iubit intotdeauna. Personal imi place sa cred ca motto-ul vietii lui l-a constituit cunoscutul citat din I Corinteni 13: 1-13, care poate fi citit in limba romana aici. Probabil de aceea lumea nu l-a uitat niciodata: chiar si dupa ce a iesit la pensie, in 1992, oamenii inca veneau, in numar mare, sa il viziteze si sa ii ceara sfatul.

In februarie 2006 a cazut si si-a rupt piciorul. A fost operat cu doar citeva zile inainte de a implini 90 de ani. Nu si-a mai revenit niciodata, desi eu si bunica mea l-am ingrijit neintrerupt, zi de zi, timp de opt luni. In septembrie 2006 am plecat la Budapesta – si dupa doar trei saptamini, pe data de 4 octombrie 2006, a murit.

Stiu ca umilele mele cuvinte nu folosesc la nimic (intr-adevar, “what’s in a word?”) – dar am dorit totusi sa le scriu, neutre cum sint, pentru a le reaminti de bunicul meu acelor persoane care l-au cunoscut. O parte din inima mea a murit cu el. Si a murit o intreaga lume – o lume in care credinta, rabdarea, curajul si grija fata de oamenii de linga tine inca mai insemnau ceva.

BUNICUL MEU (II)

M-am gindit mult daca sa relatez sau nu urmatoarele trei intimplari prin care a trecut bunicul meu. Astazi m-am hotarit totusi sa o fac. Spre deosebire de bunicul meu, Constantin Stavila (Tata Icu, asa cum ii spuneam eu), eu nu cred ca doar dragostea ar trebui sa fie cel mai important lucru. Intr-un top al lucrurilor celor mai importante, eu as aseza adevarul alaturi de dragoste.

1) Ar fi interesant de vazut de ce bunicul meu a respins ideea de a deveni un cercetator cu o cariera academica in privinta studiilor textelor religioase. In anul 1953 a fost la niste cursuri de specializare in Bucuresti – cursuri organizate de Patriarhia Romana. A scris o predica despre virtutile crestine ale muncii, si aceasta a fost considerata cea mai buna predica scrisa de un participant la acele cursuri de perfectionare. Profesorii sai au decis sa o publice in jurnalul oficial al Patriarhiei romane. Dar s-au intimplat doua lucruri neasteptate. In primul rind, editorul a decis ca predica sa fie pe alocuri schimbata, pentru a fi mult mai prietenoasa cu regimul comunist. Chestiuni de genul: munca e un lucru bun, si luati aminte ca autoritatile noastre sustin munca voastra… Si alte lucruri de genul asta, care l-au innebunit pe bunicul meu. In al doilea rind, cu vreo saptamina inainte de aparitia acelui numar, „Tatal nostru” Stalin a murit. La acel timp, relatia dintre Biserica si guvernul comunist roman (sustinut de catre Uniunea Sovietica) era destul de complicata: Biserica se temea de comunisti, in timp ce comunistii nu aveau destul curaj sa interzica in mod explicit practicarea religiei. Asa ca editorul jurnalului oficial (avind probabil acordul Patriarhului Iustinian) a considerat ca ar fi o idee buna sa puna fotografia lui Stalin pe a doua pagina a revistei, impreuna cu citeva cuvinte de condoleante! Asta pur si simplu l-a innebunit pe bunicul meu. Incercati doar sa va imaginati: soldatii rusi l-au batut si insultat pe bunicul bunicului meu, in Primul Razboi Mondial; mai mult, comunistii i-au luat bunicului meu pamintul si tot ceea ce mostenise de la bunicul sau. Avea o ura sora cu moartea fata de comunisti, de Uniunea Sovietica, si fata de regimul comunist roman. Si acum, predica sa era publicata ca una „prietenoasa” fata de regim, intr-un numar al jurnalului oficial al Patriarhiei, un numar al carei prima grija era sa deplinga moartea Diavolului insusi! La acel timp, nu a avut curajul sa protesteze – dar si-a promis lui insusi sa pastreze intotdeauna o cit mai mare distanta fata de sefii lui ierarhici. Iata de ce a decis sa ramina un simplu preot de tara. Acum imi aduc aminte ca, dupa ce a iesit la pensie si s-a mutat la Iasi, bunicul meu obisnuia sa se duca in fiecare duminica la o biserica aproape de casa noastra. Preotul acelei biserici nu il cunostea – si intr-o zi mi-a spus lucrul asta, si m-a intrebat de ce bunicul meu nu a venit niciodata la intrunirile si conferintele lunare organizate de Mitropolia Moldovei din Iasi (observati ca acest preot nu a avut curajul sa ii puna intrebarea direct bunicului meu). I-am raspuns ca nu stiu – ah, dar stiam! Stiam al naibii de bine de ce!

2) Am spus deja ca bunicul meu a iesit la pensie in 1992, cind implinise 76 de ani. Dar el nu a dorit niciodata sa iasa la pensie. De fapt, in Biserica Ortodoxa, cel putin pina de curind, nu exista notiunea de „pensionare”. Intr-adevar, dupa ce devii preot, ramii preot pina la sfirsitul vietii. Esti eliberat din serviciu numai atunci cind nu mai esti fizic capabil sa iti indeplinesti datoriile. Deci iata ce s-a intimplat. Bunicul meu era preot in satul Cogeasca (comuna Letcani, judetul Iasi) de mai bine de 30 de ani. Dorea sa moara acolo, ca preot al satului. Dar un alt preot, care avea bune relatii cu superiorii sai, a pus ochii pe postul bunicului meu (ce sa-i faci… preotii sint si ei oameni, nu?). Acum, acel preot avea rude in Cogeasca – iar aceste rude au inceput sa se plinga de bunicul meu. Spuneau ca el nu mai este capabil sa isi faca datoria, intrucit nu mai aude bine, din cauza virstei. Acest lucru era adevarat numai pe jumatate. Bunicul meu, e drept, nu mai auzea bine – dar nu din cauza virstei. Am spus deja in postul trecut ca el a fost unul dintre putinii preoti care au acceptat, in al Doilea Razboi Mondial, sa mearga in linia intii a frontului. La un moment dat, o bomba a explodat aproape de el – si l-a surzit pe jumatate. Dar acest lucru nu a constituit niciodata in cei peste 50 de ani de preotie un impediment pentru bunicul meu. Oamenii trebuiau doar sa vorbeasca mai tare cu el – asta era tot. Oricum, acei indivizi au inceput sa se plinga de aceasta infirmitate a bunicului meu. Cind un episcop de la Patriarhie a venit in Cogeasca Veche sa asculte plingerile, intregul sat se afla in pragul unei rascoale – marea majoritate a satenilor doreau ca bunicul meu sa ramina preotul lor. Episcopul, un prieten apropiat al preotului care dorea locul bunicului meu, a explicat oamenilor ca bunicul meu trebuie sa plece. In chiar acel moment, in care satenii se pregateau sa-l linseze pe episcop, bunicul meu i-a oprit. El le-a explicat ca preotii trebuie sa asculte de sefii lor ierarhici, la fel cum trebuie sa asculte de Dumnezeu. A spus ca a sosit timpul sa plece, si a cerut oamenilor sa-l asculte pe noul preot. Imi amintesc ca dupa acest eveniment l-am intrebat pe bunicul meu de ce a facut asta (stiam ca nu ii era usor nici sa isi paraseasca serviciul si nici sa plece din Cogeasca). S-a uitat la mine cu ochii sai plini de dragoste, m-a mingiiat pe cap si a spus: „Nu te ingrijora. Dumnezeu stie mai bine decit mine ce imi este rezervat. El va avea grija de mine”. Zile intregi dupa acea intimplare satenii veneau iarasi si iarasi la bunicul meu, plingind si implorindu-l sa ramina. Dar hotarirea lui fusese deja luata.

3) Mai exista insa un lucru interesant. Bunicul meu era acuma preot pensionar – dar nu putea sta acasa: dorinta lui cea mai arzatoare era sa faca ceea ce stia el mai bine – sa stea in mijlocul oamenilor, sa aiba grija de nevoile lor spirituale. Intr-o zi a sunat telefonul, iar episcopul de care am vorbit mai sus i-a spus ca vrea sa vorbeasca cu el. La acel moment, erau multe sate fara preoti – pentru ca nici un preot nu era de acord sa mearga in astfel de sate cu oameni saraci, sate indepartate de orice oras, sate unde oamenii nu erau obisnuiti sa mearga la biserica. Episcopul l-a rugat pe bunicul meu sa mearga ca preot inlocuitor intr-unul din aceste sate. Da – acelasi episcop care l-a declarat pe bunicul meu incapabil de a-si face datoriile ca preot, la numai trei luni dupa aceasta decizie l-a trimis pe bunicul meu ca preot in alt sat (un sat in care nimeni altcineva nu dorea sa mearga). Bunicul meu a fost mai mult decit fericit – visul sau devenise realitate: putea din nou sa se ocupe de datoriile sale religioase! Asa ca, din 1992 si pina in anul 2000 cred, el a fost preot in alte doua sau trei sate. De ce nu intr-unul singur? Ei bine, aici apare o noua poveste interesanta.

Asa cum am spus deja, in acea vreme existau sate unde nici un preot nu dorea sa se duca, in primul rind pentru ca satenii erau foarte saraci, si ca atare in acele locuri un preot nu putea cistiga bani in plus (fata de salariu). Dar bunicului meu (care, dupa ce comunistii i-au luat tot ceea ce mostenise de la bunicul lui, nu a fost niciodata un preot bogat) nu ii pasa de bani. A acceptat deci sa mearga, ca preot pensionar, in satul care i-a fost desemnat. Cind a ajuns acolo prima data, nimeni nu venea la biserica. Precum Popa Tanda al lui Ioan Slavici, bunicul meu a inceput sa viziteze pe fiecare satean in parte pentru a-l convinge sa vina la biserica, promitind tuturor ca se vor minuna de frumusetea slujbelor religioase. Si oamenii intr-adevar au inceput sa mearga la biserica. Banii au inceput de asemenea sa vina. Dar bunicul meu niciodata nu a luat bani pentru el – el trimitea toti banii la Mitropolia Moldovei, de care apartinea biserica pastorita de el. Asa ca preotii tineri au inceput sa se intereseze de acest sat, care deodata nu mai parea atit de neprimitor – si, intr-o buna zi, unul din ei a fost numit preot titular acolo. Bunicul meu a trebuit sa isi faca din nou bagajele, si a acceptat in tacere si cu umilinta situatia. A plecat – dar nu inainte de a-l invata pe acest preot tinar tot ce invatase si el, la rindul lui, de la bunicul sau. Iar acest preot tinar a recunoscut ca SI-A CUMPARAT postul – i-a strecurat episcopului in buzunar (acelasi episcop, de fapt) ceva de genul a 2500 de dolari americani. Cu ceva diferente minore, situatia s-a repetat si in celelalte sate in care bunicul meu a mai fost numit ca preot loctiitor. In anul 2000, bunicul meu s-a retras definitiv: avea 84 de ani, si a trebuit sa recunoasca fata de el insusi ca, de aceasta data, chiar nu mai era fizic capabil sa isi indeplineasca indatoririle. Dar a continuat sa mearga la acea biserica aproape de casa noastra pina la inceputul lui 2004, cind in mod tragic a trebuit sa recunoasca ca nu mai putea sa mearga si sa stea in picioare prea mult.

Cred ca aceste trei povestiri despre bunicul meu spun foarte multe despre el – si, probabil, si despre motivele care m-au determinat pe mine sa nu mai merg la biserica si la preoti* (desi inca mai cred in Dumnezeu). Asa cum am mai spus, o intreaga lume a murit imprteuna cu bunicul meu – si imi e teama ca valorile si virtutile acelei lumi au murit si ele.

* De fapt, ar mai fi si alte motive. De exmplu, daca esti crestin Ortodox si mergi de obicei la biserica, nu vrei sa stii – crede-ma! – ce spunea bunicul meu despre ultimii doi Patriarhi ai Romaniei (Teoctist si Daniel) si despre relatia lor cu Securitatea. Un alt motiv este faptul ca doi dintre colegii sai, care au venit la inmormintarea lui, s-au comportat ca orice altceva – numai ca preoti, nu! Unul dintre ei ma intreba, in timp ce sicriul bunicului meu era inca in biserica, daca as fi de acord sa-i platesc o amenda pe care a primit-o in timp ce conducea in Budapesta (!!!). Celalalt, care conducea serviciul religios in timp ce ne indreptam spre mormint, nu avea nimic mai bun de facut decit sa vorbeasca, in acelasi timp, la telefonul mobil! Ultimul a spus, cu doar doi ani in urma, ca bunicul meu este ca un parinte spiritual pentru el…